Cred că oareșce bagaj genetic trebuie că mi
s-a transmis, din generație în generație. Aici șade cea mai mare dintre
șmecherii. Apoi, am crescut alături de oameni cărora le place să glumească,
oameni care înțeleg că o zi trecută fără un zâmbet este o zi pierdută.
Ce-i drept, viața mi-a arătat că nu toată
lumea gândește la fel când vine vorba despre voie bună. Lecția amară mi-am
învățat-o când am fost privită precum un extraterestru când am făcut vreo
glumă. Și că aș suferi grav de neseriozitate, a fost concluzia trasă în urma mea precum o cortină care nu mai lasă loc de vreo replică.
Dar e bine și așa... Știu că la început nu
trebuie să dau pe afară de optimism, iar apoi – dacă mi se permite – voi arăta
că sunt nu numai serioasă, parolistă și muncitoare, dar sunt și a naibii de
fain s-o ai alături.
Dar revenind asupra chestiunii... Să fii
optimist șade nițel în plămada fiecăruia, dar și
în cele și cei ce te înconjoară. Eu sunt
optimistă și datorită oamenilor cu care interacționez. Am acoloșa o mână de
oameni care îmi arată, în caz că uit, cum sunt eu și cum sunt ei. De aur, de
spirit, de înălțare.
Să luăm, de pildă, imaginea de mai jos. O cutiuță
muzicală. Însă nu una oarecare.
O cutiuță muzicală făcută de mânușițele unui
colaborator de-ai mei. Iar melodia care exultă când învârți mânerul este “What a wonderful world” a lui Louis Armstrong. Precum scriam… important este
să îți arate și ceilalți optimismul care zace în tine.
Sunt onorat! ;)
RăspundețiȘtergere