Bărbatul care și-a uitat nevasta – John O’Farrell

I-am descoperit cu încântare umorul fabulos în “Perfect bărbătesc”, iar de atunci am avut grijă să cumpăr cărțile lui John O’Farrell cu acea siguranță pe care o ai știind că lectura unei cărți îți va oferi exact ce cauți.

Și mi-a. Plăcerea lecturii e magistral susținută de un umor fin care nu poate decât să-ți dea bună dispoziție. “Bărbatul care și-a uitat nevasta” este exact ce-ți trebuie când ai nevoie să-ți amintești că lucrurile trebuie luate mai puțin în serios.

Cărțile lui John O’Farrell ar trebui să se găsească în biblioteca fiecărui cititor, căci avem nevoie cu toții să ne amintim cât de important este să râdem.

Iar la final, câteva fragmente.

 

“

…

Când judecătorul a intrat, am fost șocat de faptul că nu purta tradiționala perucă.

-        - Vai, nu poartă perucă! m-am auzit spunând.

Judecătorul m-a auzit și s-a uitat la mine. Acum eram îngrijorat de faptul că poate purta o meșă, iar faptul că remarcasem cu voce tare că nu poartă perucă nu trebuie că a fost cel mai bun lucru pentru a-i intra în voie.

-        - Judecătorii de divorț nu poartă perucă, Vaughn. Nu suntem în ședința publică a unui tribunal, mi-a șoptit avocatul.

Și amândoi am încercat să-i zâmbim politicos judecătorului. Dar, din păcate, puterea mea de stăpânire nu a fost la cote atât de înalte încât să mă ajute să păstrez contactul vizual cu judecătorul și m-am holbat la creștetul stufos al acestuia.

…

 

…

Maddy și cu mine eram într-un tren. Se întâmpla înainte ca oamenii să aibă telefoane mobile deoarece nu era nimeni acolo care să strige, Sunt în tren!

…

-        Acesta este un anunț pentru pasageri … (se întâmpla pe vremea când eram numiți doar pasageri și nu fusesem încă retrogradați la a fi numiți clienți, ca să ne indignăm cu mai multă amploare când nu primim serviciul pentru care am plătit).

…. 

 

…

-        - Dacă știu cum e să-mi pierd identitatea?, a șuierat nevrând să-și creadă urechilor. Vorbești serios? Înainte să mă căsătoresc cu tine eram „Madeleine”. Nu „soția lui Vaughn” sau „mama lui Jamie” sau „mama lui Dillie”. Existam cu drepturi depline de-a fi eu. Eram Maddy, fotografa care își câștiga singură banii făcând ceva ce-i plăcea. Dar dintr-o dată nu a mai fost timp pentru asta și nimeni nu a mai vrut să vorbească cu mine despre mine. Totul a început să se reducă la: „Cu ce se ocupă soțul tău?” Și, „Câți ani au copiii tăi?” sau, dublă lovitură, „Deci copiii tăi vor merge la școala unde predă soțul tău?” Așa că, vezi bine, știu cum e să-ți pierzi identitatea. Da, chiar știu. Fiecare nenorocită de soție și mamă a știut asta încă de la facerea lumii.

…. “