Am privit ieri cum se demola o casă veche în vecinătate.
Nu îmi vine să cred că așa ceva este posibil, însă suferința este reală și la fel și pericolul.
Când am scris
nuvela ‘Sunt Veteran!’, m-am concentrat asupra
experienței pe care a avut-o bunicul meu în cel de-al doilea război Mondial,
dorindu-mi ca istoria să nu se repete și să învățăm cu toții din greșelile
trecutului. Războaiele nu sunt niciodată duse pentru bunăstarea și
prosperitatea oamenilor simpli, mai ales pentru că oamenii simpli sunt cei care
își dau viața pe front.
Vreau ca dorința de pace și liniște să se adeverească cât mai curând:
‘….
Îmi amintesc și acum gustul
acela amar, ce nu se lăsa dus nici de apă și nici de pâine. Era frica. La un
moment dat nici că mai știam de ce ne temem. De moarte, de foame, de sete, de
schilodire, de păduchi? Nu văzusem niciodată roboți, dar auzisem eu vorbindu-se
de la alții. Și tare îmi părea că în funinginea ce ne înconjura, pe front
fiind, păream cu toții niște roboți care înaintau. Ne era frică, dar înaintam.
Unii dintre noi erau într-o așa stare de șoc că scăpaseră armele din mâini și
înaintau doar pentru că cei de lângă ei înaintau. Mi-amintesc de o dată când am
încercat să spun o rugăciune, dar iureșul și sfârâitul gloanțelor care treceau
pe lângă noi mă împiedicau să rostesc mai mult decât “Tatăl nostru care ne
ești în ceruri”. Bum! Bum! Uitam unde rămăsesem și o luam din nou de la capăt „Tatăl
nostru care .....”. Și mergeam. Mergeam. Nu știam unde. De parcă dacă am fi
înaintat, s-ar fi terminat terenul trasat cu sângele nostru și am fi fost
izbăviți de groaza pieirii, de urletele de durere dimprejur, de ochii deschiși,
neclintiți și amenințători ai trupurilor căzute, de mirosul aerului ars. Poate
că unii visau cearceafuri curate. Eu îmi doream să ajung într-un loc atât de
liniștit, încât să pot auzi din nou ciripitul de păsărele, și unde pământul era
uscat, nu băltind de sânge. ‘
(fragment din nuvela 'Sunt Veteran!')
