Vin

Cum nu mai circul de o vreme cu metroul, nu am mai cules ziceri bucureștene. Și nu spun că doar la metrou aud replici spumoase, când tot ce îmi trebuie este, de fapt, o adunare de oameni de la care să mă inspir.

Mi-a sărit în ajutor, în schimb, LinkedIn-ul. Acolo am citit un anunț de deschidere a unui magazin în Dej. Și pac! Am material.

Pe vremea când locuiam la Cluj, plăteam utilitățile direct către dezvoltatorul de clădire (din seria ‘e complicat și nu vă mai explic’). Buba era că ne trezeam pe nepusă masă cu el și trebuia de unde-de neunde să îi dăm banii (iar uneori chiar nu aveam bani să-i dăm, având în vedere că în apartament nu se găsea și un ATM) sau să ne înființăm acasă de ne suna și eram altundeva. Adesea, s-a întâmplat să fim în alt colț de lume, iar dânsul ținea morțiș să ne apeleze de abia după ce bătea la ușă și nu răspundea nimeni. Când îi comunicam că nu suntem acasă, venea cu un argument de netăgăduit: da’ eu vin de la Dej.

I-am explicat de câteva ori că ar fi bine să ne sune înainte cu o zi sau două, ca să evităm astfel de momente inerte. Tocmai pentru că venea de la Dej, ar fi fost mai bine să se asigure că nu face drumul degeaba. Dar n-a fost chip să ne înțelegem. Astfel, ne-a intrat în uz expresia: vin de la Dej.

Acum câțiva ani, le povesteam unor foști colegi despre ‘vin de la Dej’. Au râs și apoi, am purces a le povesti despre cum decurgeau orele de limbă franceză. Le-am zis că nu prea mai îndrăzneam să răspund la clasă fiindcă eram mereu întreruptă după fiecare greșeală pe care o făceam de către profesoara de limbă franceză.

Unul din foștii mei colegi, asimilând însemnătatea expresiei, mi-a zis: păi, și nu ai întrebat-o… doamnă, veniți de la Dej?

Articole la Bookster

În orice vremi s-ar găsi, scriitorii găsesc cu ușurință măcar un strop de inspirație. Și dacă relația lor cu inspirația  este aidoma cu a mea, este sigur că trec la treabă, fără vreo amânare.

Așadar, nu vă temeți. Scriitoarea continuă să adune povești și să vă facă părtași la ele. 

Vi le dăruiește cu drag pe acest blog, dar le puteți găsi și pe raftul prietenilor ei de la Bookster.

Poftă bună la citit!

Tot cu gândul la tine, Măiestrică!

Azi se împlinesc 98 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Zic să-l sărbătorim cum se cuvine, citindu-l.

Fragment din ‘Aventuri aproximative’, al treilea volum.

“…

A doua zi, înțolit în costumul cel mai deschis (la culoare, nu la nasturi), ca să-i ridic tonusul omului meu drag, urcam. În tren. Direct la vagonul-restaurant. Unde i-am găsit pe amândoi. Și pe Franz, și pe Titus. Omenindu-se ardelenește. Cu Turț. Plini de voioșie, sporovăiau între ei, ca și cum ar fi plecat în Hawai.

-       Ce, sunteți bolânzi, i-am luat eu tot pe ardelenește, ca să nu deteriorez atmosfera, beți vitriolul ăsta pe stomacurile goale?

-       Suntem! Dar și cu lipsuri... Adică, de-a dreptul, fără parale!, m-a informat Munteanu.

-       Să-ți fie rușine! Nu mi-ai spus o vorbă că suferi și de boala asta. Las’ pe mine!

Și-am plecat imediat după șeful vagonului-restaurant. Când i-am spus că are de oaspeți câțiva reprezentanți din sectorul de cultură, s-a arătat emoționat, asigurându-mă că ne-acordă întreg sprijinul său. I-am precizat în ce constă, comandându-i niște coaste de purceluș, cât mai fragede și grăsuțe, cu pilaf și cartofi prăjiți, ca garnitură.

Nu trecuseră nici cinci minute și însuși șeful se-nfățișa cu platoul la masa noastră. După ce ne-a urat poftă bună, mi s-a apropiat la ureche și m-a întrebat în șoaptă:

-       Lucrați în cultura mare sau mică, dacă nu vă supărați? Că și eu mi-s agronom. Muncesc aici, fiindcă-s plătit mai bine și mai văd și țara pe gratis.

...”

Marele secret

Hai să vă spun un secret. Mă plâng. Da, mă plâng. Din când în când, îmi fac o tolbă cu toate cele care nu merg după voia mea și îmi plâng de milă. Vai, nimeni nu mai are probleme ca ale mele (citat exact din filmul Un cuplu bizar – pe care dacă nu l-ați văzut, ați face bine să îl vedeți – când Felix îi spune lui Oscar că se urăște, iar Oscar îi răspunde: ‘Ei da, nu te urăști, te iubești. Și crezi că nimeni nu are probleme mai mari ca ale tale’).

Și nici nu mă pot blama pe mine pentru toate problemele mele, deși circulă atâtea teorii care susțin că am atrage ce ni se întâmplă. Nu, nu sunt de acord cu ele.

Nu atrag oameni care se tem până și de umbra lor, oameni care nu înțeleg importanța cuvântului dat, oameni care sunt în stare să calce peste cadavre pentru a-și obține scopul, oameni care au probleme de administrare a furiei, oameni care aruncă în alții cu injurii sau doar cu vorbe goale, oameni care cred că le știu pe toate și tocmai de aceea le fac ei pe toate și nu-i lasă pe alții să facă lucrurile de care sunt responsabili (și ce dacă au experiență?! cu toții sunt niște incompetenți!), oameni care nu au încredere nici măcar în ei și deci cum ar putea să aibă încredere în alții?!...

Judecând la rece, uneori totul se rezumă la a face pace cu ce ai în jurul tău și nu poți controla. Nu poți decât să te încurajezi spunându-ți că ți-ai făcut partea ta de treabă, iar dacă lucrurile nu au ieșit cum ai vrut pentru că ai fost împiedicat să le faci cum ți-ai fi dorit, vinovăția este a altuia.

În plus, nu sunt de acord nici cu ideea ‘Ce vrei?! Așa va fi mereu. Oriunde mă duc, oriunde mă întorc, voi găsi aceleași probleme. Mai bine îndur și văd ce pot învăța din asta. Este o lecție și trebuie să o învăț.’. Nu, nu este o lecție, este o pură nebunie din care vei ieși cu nervii tociți, frustrat și fără vreo tragere de inimă că vei mai putea face ceva vreodată. Aș zice chiar că e și o lipsă de grijă față de cei dragi – de ce le-ai arăta un spectacol al unui om înfrânt?!

De multe ori, soluția este să arzi podul care te leagă de o situație sau o persoană care te face să te simți imobilizat. Să pleci este cea mai bună lecție pe care ți-o poți da.

Să nu uităm că unele frâie sunt la noi. Precum a afirmat Eleanor Roosevelt – Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără acordul tău.

Să ne plângem, deci, căci face bine să dăm drumul diavolilor strânși în noi de atâtea frustrări. Să ne plângem și să realizăm că nu ne putem pune stavilă unor situații, iar că uneori trebuie să ne recalibrăm atenția pentru a merge mai departe. Exact ca în versul din cântecul acesta: 'nu voi putea opri niciodată ploaia doar dacă mă plâng'.

Mergem prin ploaie și ajungem acolo unde avem nevoie. Mai puternici!