În vacanță

Sunt în vacanță. 

Omul care tastează literele acestea, are mintea relaxată. A apucat să respire aer diferit de cel dintr-un birou, a stat mai mult în picioare decât așezat pe scaun, s-a zgâit ore întregi la foi din diverse cărți, a privit și abia apoi (dacă a considerat necesar) a făcut poze, conștientizând că e mai important să lași peisajul să îți învăluie ființa decât aparatul foto. Ei bine, cum scriam, un om relaxat.

Omul relaxat, când se întoarce din vacanță, descoperă ritmul în care a trăit până la vacanță. Totul este urgent sau are caracteristici ce pot deveni cu ușurință demne de prioritizat.

Telefoanele încep să sune, căsuța de email se sufocă și totul în jur încearcă să îl atragă în centrifuga din care a scăpat. 

În astfel de momente, realizezi cât de important este să ai schimbări de perspectivă, concediul fiind un astfel de facilitator. 

Nu știu despre alții, dar cred cu înflăcărare că psihicul nostru are multe de câștigat odată cu deconectarea. Nu avem nevoie doar de odihnă, ci și de apropiere față de eul nostru. Cuvinte mari, știu. Transpunându-le în ceva mai simplu, fiecare om are nevoie să se simtă înconjurat de calm. Adică, să nu aibă griji care să-i bâzâie neplăcut la ureche precum un țânțar în miez de noapte care nu te lasă să dormi.

Dacă e un moment care mi-a marcat această vacanță, acesta este legat de un măslin. Ruine romane ale unui templu erau scăldate în cele mai puternice raze de soare. În apropiere, o bancă din piatră era așezată sub coroana amplă a unui măslin. Vântul adia plăcut, iar răcoarea îți umplea gândurile. Era tot ce aveai nevoie în momentul acela. Nimic mai mult, nimic mai puțin. O răcoare suficient de puternică încât să țină la distanță toate grijile.

Să vă fie anul întreg o ședere pe sub o coroană amplă a unui măslin!

Interesant

Și pe voi vă bântuie acest adjectiv? Îmi pare că astăzi nimic nu e demn de atenție dacă nu e prezentat așa.

Te întâlnești cu un prieten și îl întrebi cum a fost filmul la care știi că a mers. Interesant, indubitabil. O carte, o piesă de teatru, un joc, chiar și o melodie. Toate, interesante.

De acest interesant mă leagă o întâmplare hazoază petrecută acum un an.

Eram oarecum proaspăt sosită în sânul unei companii și îmi dădeam silința să mă pun la curent cu toate cele câte erau de făcut. În vizită, ne sosise cineva dintr-o altă țară și, după ce i-am indicat la care birou putea să lucreze liniștit, s-a cufundat cu dedicație în ecranul laptopului. Vreo oră-două, așa.

Noi, colegii, mai vorbeam între noi. Din când în când. La un moment dat, invitatul se ridică și își întoarce capul spre mine.

-        Cum îți place până acum ce faci? Poți să-mi povestești ce faci interesant acum?

Am reușit să bălmăjesc ceva, însă întrebarea mă lăsase ușor interzisă. Interesant? De ce interesant? Sau de ce doar interesant?

Invitatul a plecat la scurt timp după aceea, însă un coleg a vrut să mă inspire cu un posibil răspuns: ‘Trebuia să-i zici că lucrezi la lista de cumpărături’. Am râs. Maeștrii fiind de acolo cu toții în ironii, n-aveam cum să nu apreciem remarca lui.

Și, totuși, de ce interesant? Nu tot ce facem în viață se dovedește interesant. Uneori n-ai de ales și trebuie să faci lucruri puțin sau chiar deloc interesante. Dar asta nu înseamnă că nu crești, că nu înveți, că tocmai provocările pe care le ai făcând ceva mai puțin interesant te ajută să te dezvolți.

Și uite așa instig lumea să folosească și alte adjective. Interesant, nu?!

Libelula albastră

Vorbeam deunăzi despre deltă. Și, bine, despre faptul că deși m-am născut la o aruncătură de băț de ea, n-am reușit s-o văd decât pe când aveam vreo 24 de ani. Și asta grație unui prieten care avea un prieten la Murighiol. 
Ce ți-e și cu prietenii ăștia!

Datorită lor ajungi să vezi chestii prețioase situate la poarta ta, dar pe care le-ai ignorat sau despre care ai considerat că vei avea destul timp să le vezi altă dată.

Boala altă dată este boală gravă. O scriu aici și pentru mine, dar și pentru voi. În caz că uit, să mă trageți de mânecă. Nu de alta, dar timpul nostru este acum și nimeni și nimic nu garantează pentru ce va fi mâine. Și știm asta. Precum știm că în fiecare dimineață răsare soarele, iar seara apune. Sau tocmai poate pentru că o știm așa, nu prețuim timpul? Să fie asta oare explicația?!

Deși era mijloc de august, am tremurat cu sârg cât ne-am plimbat cu barca pe diverse canale. Ne-au bucurat extrem de mult opririle. Una, și pentru că temperatura devenea prietenoasă. În special, cu hainele noastre. Căci doar ele se găsiseră total neadecvate cu acei curenți de pe acoloșea. Noi avuseserăm cele mai bune așteptări. Dar se dovediseră înșelate. Așteptările, ele, adicătelea.

A doua, pentru că totul se calma. Zumzetul răgușit al motorului bărcii dispărea, apa nu mai era tulburată de cercuri și spumă albă declanșată de mișcarea noastră, iar când soarele ieșea din nori (pentru că se nimerise tocmai bine și o zi în care norii jucau leapșa cu soarele), căldura ne învăluia și cădeam totalmente sub farmecul ei.

Privind în zare, stoluri de păsări, nuferi și pelicani brodau pete albe în peisaj. Este ceva în modul în care natura te înconjoară și îți arată că tu, omul, îi ești de fapt la cherem. Și nu invers. Deși ea te lasă să crezi asta. Este exact ca în povestea aceea pe care mi-o spunea mama. Nu mai știu de unde o auzise ea, la rându-i. O poveste despre cai. Cică se pun obraze la ochii cailor pentru ca aceștia să nu vadă, de fapt, cât de mici sunt oamenii. Căci dacă ar ști, praf și pulbere i-ar face pe aceștia și nici nu s-ar mai lăsa păcăliți să le care poveri.

Și cum stăteam noi așa, exact în mijlocul unei mari puteri, priveam în jos către nuferi. Un miros acrișor urca ușor către noi. Și atunci am văzut-o. Libelula albastră. Stătea așezată pe una dintre frunzele verzi ale nuferilor. Apoi, ușor, a zburat. Am întins mâna și, parcă la un semn, mi s-a așezat în palmă.

Și n-am să neg. Eu iubesc natura de beton, orașul adică. Acolo mă simt în siguranță, când știu că nu există riscul să îi tai calea vreunui șarpe. Însă momentul acela a fost magic. Și n-am cum să nu admit că este tare frumoasă natura. Și plină de surprize.

Ca aceea pe care mi-a fost dat s-o trăiesc în Montepulciano, Italia. Era seară și cazarea noastră era în afara orașului. Am mers pe jos la dus, și când ne-am întors, am crezut că ne lumina calea luna. Dar nu. Mii de licurici planau în jurul nostru, răspândind un ușor freamăt. Mi-am amintit atunci că trecuse deja o vreme bună de când nu mai văzusem licurici. De pe când eram copil și verile la oraș nu erau încă pline de poluare. Pinul din fața blocului era, pesemne, locul lor preferat de întâlnire căci acolo îi zăream în număr mare.

Și nu-i atât. Pesemne poluarea capătă tot mai multă putere asupra naturii. Vorbind despre cele de mai sus cu o colegă, cu vreo 10 ani mai tânără, am aflat că nu a văzut deloc libelule. Și m-am gândit... de când n-am mai văzut vreo libelulă? De mult. Poate chiar de când cu libelula albastră. Dar voi? Pe unde mai găsim acum libelule?