Ori de câte ori aud un porumbel emițând sunetul “guguștiuc”, îmi miroase a paie încinse, adunate pentru o ciorbă cu leuștean. Brusc, sunt transpusă într-o cameră în care răcoarea pereților de lut învinge dogoritul soarelui de august. E calm și atât de liniște încât se poate auzi musca din camera alăturată.
Mirosul perelor verzi, aduse în casă să se coacă mai repede, domină peste toate. Chiar și peste patul-hamac, în care eu și verișoara mea stăm așezate, așteptând să treacă ora de somn. Ne ținem, însă, ocupate. Inventăm cu mâinile un alfabet nou, încercând să vorbim fără să ne deconspirăm că nu dormim. E și asta o îndeletnicire cu care ne-am obișnuit, fiind adulți. Să devenim din ce în ce mai pricepuți în a mima ceva ce nu e.
Dar e prea bine aici la “guguștiuc”, iar mirosul de pere vindecă tot. Chiar și ipocrizia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu