Am îmbrățișat fiecare
scurtă povestire ca pe un plai nou, cu puncte de vedere diferite, cu personaje
cu frământări intense, cu vise, cu năluci, cu temeri, cu bucurii și tristeți,
atât de compacte încât te transpun acolo, alături de personaj, de parcă ființa
asta a ta ar fi făcută din plastilină. Și te poți transforma și transforma până
la ultimul cuvânt de pe ultima foaie citită. Iar apoi rămâi un pic
debusolat pentru că tocmai îți intrase în obișnuință să fii cameleon, dar
bucuros că poți privi în urmă și savura călătoria.
Fragmente din două povestiri:
“Casa albă”
“…
Iată ce citisem: ’O servitoare fusese
bănuită că a furat de la stăpân o sumă de bani. Dusă la poliție, ca să
mărturisească, fusese chinuită. De spaimă și de durere, servitoarea a
înnebunit. Hoțul cel adevărat a fost descoperit după trei zile. Servitoarea a
fost închisă într-un azil. Cazul se cercetează.’
(…) Căci orice, orice mi
se părea suportabil pe lume: și
boli, și nenorociri, și cutremure... dar oamenii, oamenii care chinuiesc pe
alți oameni, lucrul acesta întrecea puterile mele de îndurare. Lucrul acesta
nu-l puteam înțelege... Lucrul acesta mă usca de vlagă, îmi măcina credința.
Îmi dădeam seama că viața este făcută dintr-o esență superioară inteligenței
omenești; (…) îmi spuneam, ceea ce a
fost urât a existat, și ceva bun nu șterge ceva rău, ci stă alături. Totul este
etern. Nimic nu poate fi șters.
…”
“Onofrei
și rostogolirea de sus”
“Ploua
mărunt. Onofrei nu avea umbrelă. Adică, o avea acasă și uitase să și-o ia. De
câteva zile nu se simțea în apele lui, iar ploaia fiind și ea lichidă îi
reaminti cu atât mai dureros că nu se simte în apele lui.
.... ”
