Aveam șase ani la căderea regimului comunist. N-am apucat să stau la coadă și nici n-am devenit pionier. Îmi amintesc, însă, bine opritul curentului, a căldurii, a apei, dar și bucuria nemărginită atunci când primeam o portocală. De ciocolată, ce să mai zic.
Și tot de atunci mi-a rămas nevoia de a face provizii. Nu știi niciodată când rămâi în pană, e bine să pui deoparte mi-a devenit un fel de laitmotiv. Așa aș putea să explic de ce acum patru ani, când nepotul meu de abia împlinea doi ani, i-am cumpărat haine pentru vârsta de șase. Privindu-le, în magazin, mi-am zis că s-ar putea să-i fie un pic mari și am ignorat total eticheta pe care scria vârsta. Mai bine mari, decât mici, mi-am zis, și am plecat de acolo încântată. Am râs ani buni de achiziția mea. Cam patru. Într-un sfârșit, nepotul a putut îmbrăca hainele cumpărate de mine.
Astăzi, am realizat că totul se învață și progrese au loc mereu. Așa îmi explic cum am reușit să nu-i cumpăr nepotului o bluză cu patru ani diferență, ci doar cu trei. Și, bineînțeles, tot mare.
Mai bine să fie decât să lipsească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu