Filă cu filă, cartea aceasta mi-a arătat cât de importanți sunt poeții în a ne deschide ochii spre lucruri, spre ființe pe lângă care poate trecem imperturbabil. Și, de fapt, nu trecem, ci plutim. Și noi și ele. Până când poetul ne face conștienți de existența lor.
Mai mult ca niciodată, nu pot scrie despre
ce am citit, căci mai mult am simțit. Or simțirea e atât de greu de pus în
cuvinte, poate chiar imposibil. Așa că mă opresc aici, și așa am folosit prea
multe cuvinte, inutil. Dar am să redau mai jos cele câteva care m-au purtat,
hăt, până sus și nu știu nici acum dacă scriu de acolo sau de aici.
„A venit îngerul și mi-a zis: de atâta
amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum n-ai inventat
nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că știința
pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu
firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți. ”
Despre cutremurul din 1977
„Prietenul meu de o viață, poetul Grigore
Hagiu mi-a zis: Ieșisem desculț pe pământ și m-am ținut de copac. Copacul se
ținea de mine și eu de el. Amândurora ni se făcuse frică.”
Marea supraviețuire
„Revelația lipsei de sine produce spaimă.
Spaima este cel mai viguros sentiment. Spaima este singurul sentiment viu.
Spaima în formele ei primitive se acoperă cu o coajă de ou. Spaima reală se
transformă în cuvinte.”
„Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina,
dar, spre diferență de ochi, cuvântul o reține în el.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu