Abordare sănătoasă

Circulă de prea multă vreme și sunt sigură că nu-s eu singura sau prima care vrea să înfiereze următoarea replică – mă simt la muncă precum acasă.

E greșită replica aceasta în atât de multe feluri încât mă întreb dacă-s eu în măsură să explic corespunzător de ce. Dar voi încerca.

1. Dacă vrem să fim sănătoși (fizic și psihic) trebuie să învățăm să punem barieră între viața profesională și cea personală.

Da, îmi veți spune că mie mi-e ușor să fac afirmația aceasta pentru că nu-s nici director de firmă sau manager cu responsabilități care atârnă de gâtul meu. Dar dacă alegem să vedem mai încolo de funcție, vom înțelege că fiecare job este stresant în felul lui, că presupune surmenaj și că fiecare om își duce războaiele lui încercând să facă ce știe el mai bine și cât poate el mai bine.

Faptul că vrei să pui o barieră între viața personală și cea profesională nu ar trebui blamat. Deși îmi amintesc clar din experiență și mai știu că încă există (și vor exista) colegi și manageri care se uită doar la cât vii și când pleci de la muncă și cam atât. Dacă stai peste program, este semn că ești un om responsabil, care se dedică firmei în care activează. Sigur, urgențele ar trebui onorate, dar există și aici responsabilitate de ambele părți și trebuie făcută o distincție clară cu privire la cum se recunoaște o urgență.

În rest, omul trebuie încurajat să își ia timpul necesar (la care este îndreptățit conform legii) pentru a se deconecta (recomand cu tărie să vă deconectați și de la ecrane – mai mari și mai mici) și a petrece timp liber pentru a-și încărca bateriile. Mi-amintesc și acum de cineva care considera că doar dacă ai copii ești îndreptățit să nu stai cu orele peste program, în rest n-aveai scuză să nu rămâi (chiar dacă toate sarcinile din ziua respectivă fuseseră duse la bun sfârșit sau îți începusei programul mult mai devreme decât restul echipei).

Și încă un lucru, creierul nu se deconectează automat la momentul încheierii programului de lucru. Este nevoie de timp și exercițiu să-ți instruiești creierul să se deconecteze. Și chiar după ce ai reușit să faci asta, creierul încă mai toarce deși nu mai efectuezi sarcini de lucru. De aceea, dacă ești ca mine, te găsești alergând prin casă seara sau noaptea târziu sau dimineața devreme luând notițe despre sarcini de lucru.

2. Nu se pune egal între familie și muncă.

Mama nu te-a plătit niciodată. Bine, poate doar dacă ai ajutat-o cu niște treburi prin casă și a încercat să-ți servească lecția despre valoarea banului. Revin, între familie și muncă nu se pune niciodată egal. Dacă da, este semn clar de relație disfuncțională.

Sigur, poți fi norocos să ai parte de colegi care-ți devin apropiați și cu care să păstrezi relații de prietenie peste ani și ani (și eu mă număr printre norocoșii ăștia, care au avut parte de colegi care mi-au rămas prieteni peste timp și locuri de muncă). Dar asta nu trebuie să fie o regulă. Când cauți de muncă, nu-ți cauți parteneri de ieșit la pizza sau jucat squash. Nu, cauți un loc de muncă unde să-ți poți pune la bună folosință abilitățile, să înveți lucruri noi și să legi relații de muncă prin care să simți că te dezvolți.

Nu vreau nici să se înțeleagă că mă caracterizează un punct de vedere mercantil – dau cât îmi dai și aia e. Dar cred că ar trebui rediscutate modalitățile în care ne exprimăm (și nu numai despre muncă) și cum ne raportăm la noi, la viața profesională și personală.

Cum poți verifica dacă ai o barieră sănătoasă între viața profesională și personală? Întreabă-te cât de prezent te simți în momentul curent.

 

Consider că este important să înțelegem cum ne poziționăm, ce căutăm de la un job și ce ne dorim și de la noi și pentru noi înșine pentru a trăi sănătos (iar aici nu folosesc cuvântul sănătate pentru a instiga la consumul de legume și fructe, dar este la fel de important să avem o abordare sănătoasă și realistă despre cum ne gândim la noi ca oameni aflați în câmpul muncii).