Cel mai recent
roman al lui Milan Kundera e la fel ca toate celelalte romane ale sale, o
bijuterie. Un amestec grăitor de istorie, filosofie, critică a societății și
individualismului, dar și răsturnări ale unor puncte de vedere pe care le
credeam fixe. Am admirat, încă de la primul roman al lui Milan Kundera,
extraordinarul talent de-a face istoria și personajele sale prezente în
desfășurarea actualului, sau în explicarea acestuia. Astfel, personajele
istorice capătă dreptul de-a fi privite într-un mod total inedit, și nicidecum
de-a se scuza, peste ani, actualelor generații, ci de-a se explica. Este cazul,
în romanul de față, lui Stalin și povestea celor douăzeci și patru de
potârnichi.
Peisajele sau
cadrele în care are loc acțiunea nu contează, și sunt descrise doar acele
elemente care au însemnătate pentru poveste. Din nou, un alt lucru pe care îl
admir la narațiunea scrisă de Milan Kundera este acela că lasă cititorul să-și
inventeze propriile decoruri (dacă este cazul), punând accent mai mult pe acțiune.
Astfel că portretul mamei unuia dintre cele patru personaje principale este
descris ca fiind agățat pe un perete, iar de acolo aflăm și însemnătatea
acestuia.
Însemnătate sau
neînsemnătate? Sunt foarte multe elemente în narațiune care le prezintă pe
ambele. Într-un mod cât se poate de democratic, atât personajele cât și
cititorul își pot însuși care dintre cele două valori le aduce liniște. Uneori
chiar și pe ambele.
Nu pot rămâne indiferentă
la descrierea arborelui gigantic. E atât de frumos descris că aș fi înclinată
s-o iau drept ironie la adresa femininului. Dar revin la dreptul democratic de
mai sus și aleg să văd descrierea aceasta drept una francă și nepărtinitoare.
Cât despre ‘armata
pardonarzilor’, înclin să cred că este mai răspândită decât ne așteptăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu