Intr-o alta viata (cea de scoler) mi s-au recunoscut
abilitati artistice si am acceptat sa joc rolul Tincutei din piesa de teatru ‘Five
o’clock’ de I.L. Caragiale. Mai mult curioasa, incercand sa aflu daca
invatatoarea imi spusese adevarul sau altcineva refuzase rolul, am decis sa incerc
sa duc aceasta provocare pana la sfarsit. Unul bun, precum a fost remarcat.
Nimeni nu a plans, lesinat sau uitat replica. Imi amintesc dupa-amiaza aceea
pentru ca era doar cu cateva zile inainte de sarbatoarea Pastelui. Afara era un
cer albastru, iar pe ici pe colo nori albi si pufosi isi tot schimbau forma,
iar copiii aflati deja in vacanta alergau si tipau prin curtea scolii. Imi
simteam palmele umede, iar dresurile pareau sa fi intrat la apa in ultima
jumatate de ora. Sorel imi tapase parul, buclata fiind oricum de la natura, asa
ca freza mea se incadra cu usurinta modei purtate de personajul Tincutei. Mi-amintesc
rochia roz de matase, legata cu un cordon cu funda la spate. Nu am realizat cat
de tare fosnea rochia decat pana in momentul in care, fiind pe scena, s-a facut
liniste si era randul replicii mele. Pe atunci nu stiam sa privesc catre public
(pe asta am invatat-o in timpul facultatii cand, luand cuvantul in fata
colegilor mei, mi-am tot dat bretonul de la stanga la dreapta si invers), dar
am avut suficienta stapanire de sine incat sa nu ma blochez si, pastrand contactul
vizual cu ceilalti ‘actori’, am dat un adevarat spectacol.
Poate ca nu suntem mereu ceea ce ceilalti ne spun ca
suntem, insa se pare ca uneori depunem eforturi si … suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu