Când ești mic, ești fantastic

Fantasticul a căpătat corp. Și poate fi comandat deja. Găsiți aici link.

Identități

Întotdeauna altfel, așa cum îți dorești!, parcă așa era sloganul unei celebre firme de cosmetice.

Iaca sunt și eu mândră păstrătoare a varietății. Pe lângă româncă, sunt italiancă, dar nu m-am oprit, pare-se. Deunăzi, vorbind cu cineva, am adresat o întrebare începând cu oare.

- Nu vă supărați, sunteți ardeleancă? m-a întrebat omul.

- Nu, am râs. E din pricina lui oare, nu?

- Daa! Eu doar acolo am auzit. Dar să știți că mie tare mult îmi place, e foarte politicos să întrebi așa.

 

Ardelenii mei, vă fac în continuare mândri.

Carte nouă la finele lui 2025

Anul 2025 se încheie cu o mică bucurie. O colecție de 8 povești va fi publicată la editura Cassius Books.

În curând

La editura Cassius Books veți găsi o colecție de 8 povești pentru preadolescenți semnată de Emilia Muller.

În fantastic mă încred!

Urmează ceva fantastic

Iar Norman este tare încântat.

De-a...

... natura și de-a joaca.

Insist. 

Annus horribilis

Inspirație de la alții care bine fac că scriu. Citiți aici articolul Dianei.

Recunoștință

Mă joc și joc. Dar nu când vine vorba despre recunoștință. Slavă spiritului bun ce se regăsește în membrii familiei, prieteni și străini. Cinste vouă!

Și un cântec care are sau nu legătură cu recunoștința. Dar știu că-i plăcea tare surorii mele acum câțiva ani, și-l ascult azi cu aceeași bucurie și recunoștință pentru că e, pentru că sunt, pentru că suntem. Să fim, prieteni!

Sunt tânără!

Nu știu dacă lumea simte că sunt fiica mai mică, dar m-am găsit adesea în situații în care a trebuit să mă lupt pentru vârsta majoratului sau să arăt că sunt și eu, dom’le, adult.

O pauză lungă de la asemenea întâmplări m-a făcut să ajung la concluzia (greșită) că, gata, sunt om mare, am și eu riduri, nu mai este necesar să mai lupt pentru a fi considerată adult.

Murphy și legile sale sunt mereu cu noi! Într-o singură seară am avut parte de două momente, la distanță de maximum jumătate de oră.

 

Prima Întâmplare

Intru într-un aprozar pentru că mă luaseră de ochi niște piersici. Am pus câteva într-o pungă și m-am dus către locul unde era casa de marcat. De undeva din dreapta, aud o voce de femeie.

- Dă la mama!

Cuminte, îi întind punga, doamna cântărește, îmi spune cât costă și îi întind banii.

- Să nu vă supărați pe mine, vă rog! Dar până să vă aud vocea am crezut că sunteți din copiii ăștia care trec seara de la școală, pe drumul spre casă.

- Stați liniștită, râd încântată, nu e nicio problemă.

- Ziceți dumneavoastră, dar au fost persoane care s-au supărat rău și mi-au vorbit așa de urât!

- Ei, există lucruri mult mai rele în viață decât să te creadă unii mai tânăr decât ești, și îi zâmbesc recunoscătoare pentru ce mi-a împărtășit.

Ies din aprozar cu un zâmbet mare pe față; poate că nu sunt atât de înaltă, dar tânără da.

 

Întâmplarea a doua

Intru într-o măcelărie arabă să-mi iau ceai, bineînțeles. Aleg repede cutia și domnul, de după tejghea, îmi spune să iau o chiftea.

- Nu vreau, mulțumesc!

- Hai, ia!

- Nu vreau.

- De ce nu vrei?

- Că nu vreau! îi răspund eu obraznic.

- Nu se poate, trebuie să iei.

Îmi dau seama că omul insistă din bunătate sau dintr-un simț al negoțului, așa că cedez, văzându-l cum stă de ceva vreme cu mâna întinsă spre mine, ținând tava. Iau o chiftea.

- S-o mânânci, da!

- Da, râd, promit.

- Așa, așa. Să ai grijă, da?!

Ies râzând și-mi înfig dinții în chiftea. E așa de bună că mai că-mi vine să mă întorc să mă scuz că am fost ingrată și să-i mulțumesc c-a insistat să mănânc ceva așa de delicios. Dar mă voi revanșa eu cândva. Deocamdată mă bucur de bunătatea străinilor, care și ea trece prin stomac și urcă sus, sus, tare sus, acolo unde fumurile gândurilor noastre ne încețoșază uneori percepția lucrurilor frumoase de lângă noi și ea, bunătatea, draga de ea, aduce puțină seninătate.

Luna

 

Scrieri feministe – Laura Sandu

Idei, fragmente de jurnal, întrebări, poeme, cronici și articole. Cam așa s-ar descrie pe scurt cartea Laurei Sandu. Dar mergând mai departe, indiferent de forma în care au fost puse, cuvintele prind formă, se joacă cu preconcepții, frici și speranțe.

Iată, o lectură obligatorie. Și un mic extras.

„Literatura e a tuturor, dar oare ce ne dorim să fie ea, în primul rând, atunci când o predăm, când o traducem, când o vindem, când o popularizăm, când o scriem și când o interpretăm?

Vrem să fie patrimoniu, moștenire națională cu infinit potențial, care trebuie „salvată” de la uitare și degradare? Sau vrem să fie, înainte de toate, un corp contemporan de structuri expresive, cu extraordinara capacitate de a ne face să pricepem – solicitându-ne empatia și alte capacități afective și cognitive – prezentul, istoria și posibilitățile viitorului?”

Cartea mea, un obiect-bijuterie

Când cartea pe care ai scris-o pleacă în lume, tu nu mai exiști. În sensul în care puterea pe care o aveai pe când era manuscris s-a năruit. Acum, cartea este propria sa stăpână, iar cititorii sunt îndreptățiți să le placă sau nu.

Renunțând, mai mult nevoit, la control, înveți despre toleranță, în tușe pe care nici nu le bănuiai. Într-un mod egoist, controlul revine la autor când află că munca sa este apreciată, aplaudată sau promovată. Așa că m-am bucurat foarte tare să recapăt controlul (din fericire, pentru carte, recăpătarea asta este de scurtă durată; și tot din fericire, pentru mine de data aceasta, am trăit de câteva ori bune anul acesta recăpătarea de control), când am ascultat-o pe Aditi vorbind despre cel mai recent roman, „Laura Rise-Deținută”.

Apoi, laudele s-au sedimentat și au făcut loc unui alt sentiment, mult mai frumos și mai trainic. Recunoștința. Când dragul tău de carte se oglindește în dragul altuia de carte, înțelegi că ești înțeles. Și cine nu vrea să fie înțeles?!

Mulțumesc, Aditi, pentru cuvintele frumoase despre carte și despre culisele vieții de scriitoare!

În videoul de mai jos, o puteți asculta pe Aditi vorbind despre cartea mea în intervalul 19:51 – 21:37.

Work