Interviu de scriitor

Anumite lucruri trebuie clarificate. Cum ar fi, de exemplu, influențele mele literare. Despre Vlad Mușatescu, despre croitoreala mea specifică, dar și despre mine în acest interviu.

Viață de nomad

Când te muți prea des, cuvântul acasă își pierde din înțeles. Cu atât mai mult pentru alții. Zilele trecute vorbeam la telefon cu sora mea. Telefonul era pe speaker, prilej perfect să fiu salutată de nepot. Și chestionată, pe deasupra.

-          Eme, unde ești acum?

-          Acasă.

-          Unde acasă?

-          Acasă la mine.

-          Bine. Dar în ce țară???

Așa am realizat că pentru nepotul meu sunt o nomadă convinsă. Cum să nu fiu mândră?! 

(Ceea ce îmi amintește de faza de acum aproape doi ani, când – înainte de a mă vizita la Cluj-Napoca – nepotul meu a întrebat-o pe sora mea despre limba în care vorbesc oamenii care locuiesc acolo. Așa îmi trebuie!)

Un cadou de Moș Nicolae

Fragment din "Aventurile celor patru ostrogoți" de Vlad Mușatescu

Priveam la televizor. Împreună cu bulgăroaica. Nevastă-mea. Meciul e tare. Și extrem de important. “Steaua” jucând cu o echipă celebră. Căreia nu-i reținusem numele. Când Hagi se pregătea să înscrie un gol de milioane, telefonul a pornit să zbârnâie țopăind pe masă.

Dornic să asist la marcarea primului punct, n-am ridicat receptorul. Pe teren – îmbulzeală cumplită, balamucul de pe lume. Când a șutat băiatul nostru, ovațiile stadionului au declanșat un incredibil fenomen de rezonanță în lanț. Îmi zumzăiau geamurile de la ferestre, paharul cu apă și ecranul televizorului. Atunci am strigat și eu, înșfăcând entuziasmat brațul telefonului:

- Goool! Goool!... Unu la zero pentru noi! Și zero la unu pentru nefericiți. Așa le trebuie, dacă trag de timp și la țurloaie... .

Însă aparatul continua să clopoțească, zgârâindu-mi timpanele. Mirat, am examinat mai atent ceea ce luasem în mână. Era lampa de birou. Metalică și cam defectă. În “oala” ei îmi exprimasem satisfacția. Când am pus-o la loc, m-a curentat corespunzător. Urlând de durere și bâțâind din toate mădularele, am tras disperat de șnur. Ștecherul a ieșit din priză realizând o superbă flamă albastră. Și emanând o șuviță de fum. Iar în secunda următoare, totul era în regulă. Scăpasem cu viață. Și nici lumină nu mai aveam. Săriseră siguranțele de la tablou. Înlocuindu-le rapid cu niște sârmă de rufe, în câteva clipe am obținut iarăși curent. Și astfel, am ars și siguranța de la tabloul central. Dar am remediat până când ai zice pește. Schimbând patronul cu un cui. De cinci. Și s-a făcut lumină!

Autori români traduși

Ediția bilingvă a cărții "Aventuri de excursionist" (în limba română și engleză) se află pe raftul dedicat scriitorilor români traduși din cadrul librăriei Humanitas Kretzulescu.

Ayaan Hirsi Ali – „Necredincioasa”

Am descoperit-o absolut accidental pe Ayaan Hirsi Ali; mai exact, dând peste acest video. Mi-au plăcut ideile și apoi am început să caut informații despre ea pe internet. Cu fiecare informație în plus, eram din ce în ce mai fermecată. Îmi pierdusem încrederea că astfel de oameni mai există.

Dilemele mele cu privire la ce li se întâmplă unor femei în alte colțuri m-au frământat și continuă să mă frământe. Încercasem de câteva ori să le discut, dar mă lovisem mereu de o abordare ‘democratică’ – fiecare trebuie lăsat să-și rezolve problemele în stilul său. N-aș vrea nici să mă înfierez drept o Ioana d’Arc a drepturilor femeilor în întreaga lume, dar recunosc că m-am simțit adesea responsabilă sau poate chiar rușinată să mă pot bucura de libertăți și drepturi, în timp ce alte femei nu. Și, recunosc, adesea m-am regăsit îngrozită la gândul că m-aș fi putut naște în alt colț unde faptul de a fi femeie este echivalent cu un preș de care te ștergi. Era, deci, o pură întâmplare că mă născusem aici și nu acolo. O întâmplare care te face să apreciezi diferit cuvântul noroc.

Cât despre religie, m-aș putea alătura frământărilor expuse de Ayaan Hirsi Ali în cartea “Necredincioasa”. Câte dintre “credințele noastre ortodoxe” nu sunt, de fapt, superstiții? De ce, dacă D-zeu tatăl ne iubește egal, ne împărțim în biserică în stânga, pentru femei, și în dreapta, pentru bărbați? De ce femeile trebuie să-și acopere capul când intră în biserică? De ce acoperirea capului unei femei este chiar mai importantă decât împărtășania? De ce femeia trebuie să-i fie supusă bărbatului? De ce femeia trebuie să se înmulțească precum Rahela? De ce, dacă D-zeu ne iubește pe toți la fel, unii trebuie să se ascundă sau să le fie rușine de orientarea lor sexuală? De ce... ? Și într-un final, așa cum recomandă chiar și Ayaan Hirsi Ali, de ce ne împotrivim unei actualizări a religiilor? De ce continuăm să urmăm antice precepte care nu mai au nimic în comun cu societatea în care trăim?

Romanul “Necredincioasa” nu încearcă în niciun fel să atragă fideli și nici să împartă religiile în bune sau rele. Este o mărturisire a unei femei care a trecut prin experiențe teribile, le-a supraviețuit, a luptat (uneori, chiar împotriva propriilor prejudecăți) și a trăit să le povestească. Nu incită la niciun fel de isterie contra islamului. Ci își pune întrebări, și aș adăuga ne încurajează să ne adresăm și nouă niște întrebări importante.

P.S. Rating-ul de pe goodreads a fost influențat de calitatea redactării. De altfel, cartea merită cinci stele, fără nicio discuție! Faptul că lipsesc în jur de treizeci de pagini din carte m-a făcut să-i dau un rating mai mic. Am contactat editura Rao, dar n-am primit niciun răspuns. Așadar, nu știu dacă greșeala se aplică unui întreg tiraj sau doar câtorva exemplare izolate. Vă recomand cu încredere cartea, dar v-aș ruga să fiți atenți (înainte de a o cumpăra) la numărul de pagină care urmează după pagina 160. Dacă e urmată de pagina 129, înseamnă că aveți aceeași ediție ca a mea (din care lipsesc paginile 161-192). 

Dor de Vlad

Mi-era dor de Vlad, așa că am reînceput să-i citesc cărțile. 

Și... surpriză! Când ți-e dor, descoperi coincidențe cu tâlc.

José Saramago - „Ridicat de la pământ”

Romanul „Ridicat de la pământ” are propriul său spirit. Un spirit care te subjugă după bunul său plac. Începe maiestuos, aș zice, cu un citat din Almeida Garrett: 

(Îi întreb pe economiștii politici și pe moraliști dacă au calculat vreodată numărul de persoane care trebuie să îndure mizerie, muncă excesivă, demoralizare, degradare, ignoranță, nenorocire copleșitoare și sărăcie lucie pentru ca un singur om să devină bogat.)

Dacă esențele planetei pe care locuim ar trebui descrise în cuvinte, romanul lui José Saramago ar reuși într-un mod mișcător să le explice neinițiaților despre adevărurile tereștrilor. 

Romanul e scris cu dragoste. De fapt, cu multă dragoste pentru oamenii care lucrează pământul, care știu ce înseamnă o simplă schimbare de nori, un foșnet al grâului, o bătaie de vânt și ce implicații ar putea avea acestea asupra recoltei. De asemenea, romanul aduce laudă celor simpli care au reușit, prin sacrificiile lor, să se ridice împotriva latifundiarilor portughezi, indiferent de regimurile politice pe care le-au traversat. Vremea-Rea (numele familiei pe care este centrat romanul, în limba portugheză Mau-Tempo) nu este deloc o opreliște, și ar putea să servească drept sprijin.

Un plus de farmec îi aduce romanului vocea naratorului, care se îmbină într-un mod inedit cu cele ale personajelor. Și dacă n-ai trăit vreodată dependent de fructul pământului, tot te vei găsi vibrând în timp ce parcurgi aceste pagini. 

Mirajul poșetei

E bizar să descoperim uneori lucruri importante pe care le-am uitat. De pildă, în cazul meu, fascinația pe care o aveam cu privire la poșeta mamei. Când se întorcea de la lucru, și ieșeam în hol s-o întâmpin, nu era dată să nu-i cotrobăi prin poșetă după ‘ceva bun’. Dacă am crezut vreodată în magie, ei bine asta i se datorează doar mamei și poșetei ei. Și asta pentru că mai mereu se găsea ceva acolo să mă încânte.

De curând, al meu nepot mi-a amintit despre minunăția poșetelor. Ba și mai mult, m-a învățat despre cum arătă expresia unuia care crede într-un asemenea miraj. Fan al gumelor de mestecat, în special a celei cu gust de pepene, nepotul m-a întrebat dacă nu posed așa ceva prin poșetă. I-am răspuns că nu, dar am început să caut prin poșetă, încercând să vin cu un substitut. Astfel, am găsit o bomboană. Ochii albaștri au sclipit de încântare și un zâmbet i s-a întins pe toată fața. Eram magică!!! 
Și voi rămâne așa atâta vreme cât am grijă să port în geantă ‘ceva bun’.

Un pas în urma serafimilor

Trebuie să admit. Iubesc să văd filme. Nu dețin cunoștințe de critic de film, dar mă ghidez ca oricare alt om obișnuit după ‘dacă mi-a plăcut sau nu un film’. În ultimii ani, cinematografia românească se găsește pe un trend ascendent. Personal, am început să dau atenție filmelor românești noi odată cu extraordinarul film ‘Nunta mută’ regizat de Horațiu Mălăele. În jurul meu se tot aud voci dezaprobatoare cu privire la ‘filmele românești care vorbesc doar despre comunism și ne pun pe noi, românii, într-o lumină proastă’. Mărturisesc că am altă părere. Fiecare din filmele noi românești, văzute în ultimii ani, aduce ceva nou. Cred că trebuie să fim măcar un pic deschiși și să încercăm să vedem mai încolo de prejudecățile noastre.

‘Un pas în urma serafimilor’ mi-a atras atenția prin titlu, dar și trailerul a fost convingător. În ciuda subiectului central al filmului, care poate ar speria puritanii sau ar îngrozi religioșii care s-ar teme că văzându-l ar putea să comită vreo blasfemie, filmul încântă cu o prospețime a scenariului și ne cadorisește și cu o temă de gândit pentru acasă. Jocul actorilor curge cu o naturalețe desăvârșită și acțiunea filmului te impresoară, ținându-te cu sufletul la gură până la final. Gabriel, personajul principal, intră într-un seminar ortodox, dorindu-și să devină preot. Descoperă curând că viața în cadrul seminarului prezintă mai multe valențe decât s-ar fi așteptat și este dat peste cap de întunecimea ce caracterizează persoanele aflate la conducerea seminarului. Prietenia apare drept singurul refugiu pentru tânărul seminarist, iar scopul inițial pentru care el ajunsese acolo intră într-un con de umbră. Metafore de o deosebită frumusețe înnobilează filmul. Pentru mine, scena din satul în care Gabriel își face practica rămâne una dintre cele mai frumoase din cadrul filmului. Fermecătoare este, de asemenea, și surpriza de la finalul filmului.

Dacă vă este teamă că subiectul central al filmului v-ar plictisi, v-aș recomanda să treceți peste această temere și să îndrăzniți să mergeți să vedeți filmul. ‘Un pas în urma serafimilor’ nu vă va dezamăgi. Cu siguranță!

O priveliște

Aista-i cel mai fain loc din Cluj-Napoca.

Cel puțin, pentru mine. Foarte târziu am aflat că "Rapsodia Română" nu se auzea din mașina vreunui trecător, precum credeam eu. Când ceasul din turnul Primăriei arată oră fixă, primele acorduri din rapsodie se fac auzite. Minunat!

Adelin Petrișor – Țara cu un singur gras

Aveam 6 ani la revoluție. Eram prea mică să-mi fi făcut o opinie corectă. Îmi amintesc ca prin vis sticlele de lapte și paleții metalici înalți cu care se transportau acestea. Și îmi amintesc încă ceva. Avea importanță, copil fiind. Nu se găsea ciocolată, iar prima banană pe care am mâncat-o era verde (deși ai mei lăsaseră câteva la copt deasupra dulapului). Poate de aia și astăzi nu pot mânca bananele coapte și îmi pare că tot cele verzi au gust bun.

Nu știam ce însemna comunismul. Era un cuvânt golit de sens. Dar îmi amintesc ziua în care Ceaușeștii au fugit cu elicopterul. Mama mă rugase să intru în casă, de frica teroriștilor. Un alt cuvânt golit de sens. Nu puteam pricepe ce se putuse întâmpla așa de grav și nici cine erau teroriștii ăștia când eu aveam o mijita de jucat cu vecinii de la bloc. Dorința de clarificare mi-a tot revenit pe parcursul anilor. E greu să înțelegi ceva ce n-ai trăit. Dar există modalități, totuși. Să vezi reportaje, să citești cărți. Doar pentru tine. Să vrei să înțelegi. Cartea ‘Recviem pentru nebuniși bestii’ a marelui scriitor Augustin Buzura m-a ajutat să înțeleg mai bine un timp pe care nu l-am trăit. La fel cum m-a ajutat și reportajul despre decretul din1966.

Cartea lui Adelin Petrișor mă ajută, într-un fel, să înțeleg și alte aspecte despre comunismul românesc, chiar dacă în carte este vorba despre comunismul din Coreea de Nord. Dar cel mai mult, îmi ridică un semnal de alarmă. În două sensuri. Ce s-ar fi întâmplat dacă revoluția din ’89 nu s-ar fi întâmplat. Și ce s-ar întâmpla dacă am lăsa din nou frâiele în mâna unuia avid să devină dictator.

Stilul narativ al lui Adelin Petrișor e foarte ușor de parcurs. Nu se împiedică de cuvinte pompoase și este orientat spre faptul de a-și transmite cât mai eficient mesajul. Acest lucru mi-a plăcut în toate reportajele făcute de domnul Petrișor. Recomand cu deosebită căldură lecturarea acestei cărți. Nu pentru trecut și nici pentru prezent, ci pentru un viitor pe care ni l-am dori oricum dar nu gri.

Avertizare

Îmi place să mă plimb prin centrul unui oraș, însă am descoperit că părțile cele mai interesante pot fi periferiile. Să te plimbi pe străduțe înguste, să admiri parcurile de cartier și să vezi cum trăiesc oamenii, de fapt, mi se pare uneori cu mult mai interesant decât un anume obiectiv turistic.

Asta este și povestea pozei de mai jos. Treceam pe lângă un bloc și am citit mesajul scris la parter pentru oricare om care intra acolo. M-a amuzat teribil faptul că amenințarea cea mai mare venea din partea Domnului. Oare să fi fost domnul care locuia la parter?!

Emmanuel Carrère – Adversarul

Există în noi nevoia de a înțelege, de a găsi explicații pentru anumite acte săvârșite de semenii noștri. Crima?! Ei bine, ne fascinează poveștile cu detectivi, cazurile bizare, motivul crimei, psihologia criminalului și câte și mai câte legate de partea întunecată a firii noastre. Vrem să înțelegem. Suntem siguri că orice puzzle poate fi rezolvat. Romanul “Adversarul” se bazează pe un caz real, iar scriitorul prezintă cu măiestrie mărturii, dovezi, detalii din proces și propriile întrebări cu privire la caz.

Spre deosebire de alte romane de gen, avem de la început informații cu privire la identitatea criminalului. Crima este descrisă succinct la începutul cărții, suntem conduși în trecut, iar apoi ne apropiem, puțin câte puțin, de crima în sine, de proces, de rezoluție, de liniștea care se vrea așternută apoi. Eu, recunosc, am încercat să găsesc în toate o fărâmă de umanitate pentru un om ce nu pare a avea nimic în comun cu rasa lui. Mi-a fost absolut imposibil să nu sper până la ultima filă într-o explicație care să aibă sens, care să îmi pună frica la adăpost și să mă reîncredințeze că astfel de cazuri sunt accidente sau că pot fi preîntâmpinate, printr-un mod sau altul.

Ultimele propoziții, reflecții ale scriitorului, îmi par magnifice. Există un adversar în fiecare dintre cele mai banale lucruri, cum există câte un adversar în fiecare dintre noi. Se lasă condus de noi sau doar ne păcălește că noi îl conducem?!