Tu pentru ce ești recunoscător astăzi?

Eu sunt recunoscătoare pentru că nepotul meu de 12 ani insistă de fiecare dată să mă așez lângă el când stăm la masă. Iar când îl iau de mână, îmi învăluie cu degetele mâinii lui mâna mea într-un fel care îmi confirmă că dragostea n-are nevoie de prea multe cuvinte iar sentimentul de siguranță rezidă chiar în acea atingere simplă.

A, și mai sunt recunoscătoare pentru ceva, pentru inteligența lui emoțională. Nu de puține ori felul lui de răspunde la anumite situații mi-a adus atât de multă bucurie și admirație încât m-a lăsat fără cuvinte.

Eu cred că ne suntem datori cu câteva ședințe de gimnastică emoțională o dată la câteva zile. Să ne oprim și să ne gândim ce ne bucură sufletul, ce ne emoționează și ce ne motivează să continuăm activitățile zilnice. Propun o serie de exerciții:

Exercițiul 1. Jocul recunoștinței.

Cu siguranță există un lucru, o ființă în viața ta pentru care ești recunoscător. Întinde mușchii memoriei și lasă relaxarea să te cuprindă.

Exercițiul 2. Jocul bucuriei.

Indiferent de ești sau nu acum bucuros, privește înapoi spre un moment ce te-a bucurat sau amuzat. Trage aer în piept. Râzi de parcă ți s-ar întâmpla din nou, chiar acum.

Exercițiul 3. Jocul de-a v-ați ascunselea.

Privește pe fereastră către un punct îndepărtat. Ascunde toate grijile în spatele acelui punct, de parcă ai pune o traistă grea pe care ai tot purtat-o pe umeri. Apoi, ridică-te din locul unde ai stat.

Repetă alternativ ori de câte ori e nevoie. Dar des.

Un șut în fund, un pas înainte

Iaca am trăit pe propria piele celebra vorbă a românului. Iar datorită șutului, mi-a fost mai ușor să demarez unele lucruri. Ascultam zilele trecute melodia Ilenei Ciuculete și m-am bucurat găsindu-mă vibrând la câteva versuri:

Frunzuliță bob năut

Când văd vremea c-a trecut

Mă tot aud, vai de mine, că la vara care vine

Ce mi-o cere inima, ‘oi iubi cât ‘oi putea

Iarna e frig și zăpadă, las’ să vie vara caldă

N-am mai așteptat până la vara următoare. Iar timpul nu l-am mai lăsat să treacă, făcând planuri. Timpul e acum, vara e acum, bucuria e acum.

Nori

Pe când eram o copilă, petreceam vreme bună în bucătărie cu familia. Acolo se găsea radioul, lumina era mai bună și astfel tata putea să coasă și să peticească în voie, acolo se făcea ceaiul și planul pentru următoarele mese. Era camera perfectă. Deși mică, ne asigura un confort sporit pentru ce aveam noi de făcut și era cadrul perfect să ne împărtășim evenimentele zilei.

Tot acolo era și un pat, și îmi amintesc de mama încercând să mă convingă să dorm după-amiaza pe când eram în școala primară. Cumva, nu reușeam niciodată să adorm, și de cele mai multe ori o trezeam pe ea din somn pentru că mă tot fâțâiam de pe o parte pe alta. Acum înțeleg mai bine și chiar apreciez când pot să trag un pui de somn după-amiaza; dar probabil că li se întâmplă la fel multora.

Îmi amintesc cum mă zgâiam pe fereastră, și nicio priveliște nu era mai frumoasă în tot apartamentul decât cea pe care o puteam vedea de la fereastra din bucătărie. Și vorbind de fereastră, îmi amintesc norii. Acele chestii pufoase și albe care își schimbau forma de la o secundă la alta. Pesemne că norii sunt responsabili pentru primele dăți în care am visat cu ochii deschiși.

Acum când privesc cerul și remarc norii, mă poartă gândul la sentimentul pe care îl aveam pe când eram copil. Acea uluire în fața unui lucru atât de frumos dar trecător.

Iar, într-un fel, de fiecare dată când privesc norii trecând pe cer, mă cuprinde un sentiment de vacanță, de libertate și căldură. Nu trebuie să așteptăm un anumit moment din an sau din săptămână să ne putem simți precum în vacanță și am putea să ne bucurăm de acest moment de liniște pură doar privind cerul.

Tu zici ‘nu știu’?

‘Nu știu’. E simplu și la îndemână de spus. Și, totuși, lumea se ferește să răspundă astfel.

Adresarea unei întrebări la care aștepți un răspuns simplu se poate transforma într-o tragedie (pentru nervii unora mai puțini răbdători). Un răspuns rapid și concis este tot ce-ți dorești, și totuși interlocutorul alege să se piardă în detalii. M-am întrebat adesea ce a declanșat nevoia de explicații în partenerul de discuții, și mă gândesc că poate am greșit că n-am stabilit de la început așteptările mele sau disponibilitatea mea de timp.

Acum să fiu clară, când vine vorba despre informații, cu cât mai multe cu atât mai bine. Așa, din aproape în aproape, ajungi cu ușurință la miezul nevoii de la care a plecat motivul pentru care ai fost contactat dar și cum poți ajuta. Dar când cel cu care vorbești nu înțelege că tu ai nevoie doar de un răspuns simplu, atunci se dezlănțuie iadul.

Iaca un exemplu:

- Mergem mâine la restaurant?

- Am auzit că mâine plouă și este posibil să bată și vântul și, de obicei, dimineața e momentul oportun să ud florile că apoi dă căldura și nu fac decât să le opăresc și cu siguranță așa îmi vor muri. Și nu mai știu dacă nu trebuia să mă întâlnesc cu Ana, dar poate că pot amâna...

 

Cum să întorci situația în favoarea ta

Ai adresat o întrebare. Aștepți cuminte răspunsul. Dar el vine însoțit de atât de multe cuvinte încât nu poți distinge care e mesajul principal pe care trebuie să-l înțelegi.

Cei mai mulți dintre noi nu realizează că deschid paranteze după paranteze și că, de altfel, mai mult îți crează confuzii decât să te lămurească. Altora le este rușine să admită că nu știu (ați avut și voi profesori/ șefi/ mentori care au zis că nu se răspunde niciodată cu ‘nu știu’?) și vor încerca să îți dea cât mai multe detalii ca să acopere faptul că nu știu, lăsându-te pe tine să-ți alegi din polologhie ce crezi că-ți trebuie.

 

Soluțiile propuse de mine sunt următoarele:

1. Refrazează

Poate persoana respectivă nu a fost atentă sau nu a auzit, dar îi este rușine să admită asta. Refrazarea este una dintre cele mai elegante metode (poate chiar cea mai elegantă) pentru ca ambii participanți la comunicare să iasă cu demnitate dintr-o asemenea situație.

 2. Liniștește

Să admitem că nu știm înseamnă să recunoaștem că suntem vulnerabili, iar unii ne-ar crede și total neprofesioniști. De aceea ne este atât de greu să recunoaștem că nu știm. 

Folosește prilejul (într-o pauză din expunere) să liniștești interlocutorul și să-i explici că nu este nimic grav dacă nu deține o informație. Dacă persoana respectivă face parte dintr-o echipă, e o ocazie minunată să subliniezi ce poate face echipa (în stilul muschetarilor – toți pentru unul și unul pentru toți).

Când o persoană recunoaște că nu știe ceva, e semn că este responsabilă și orientată spre rezolvarea problemei; bineînțeles, atât timp cât această persoană depune apoi eforturi să afle răspunsuri și poate chiar să facă uz de magia ce poate caracteriza o echipă care își susține membrii.

Dar voi, îndrăzniți să răspundeți ‘nu știu’?

Cele mai bune seriale

Îmi plac filmele. Poate la fel de mult precum cărțile. Bineînțeles, mă uit și eu ca tot omul la seriale. Am deja mica mea listă de seriale de recomandat:

M.A.S.H., Friends, After Life, Seven Seconds, Dr. House, Six Feet Under, Band of Brothers, The Twelve, Unbelievable, How I Met Your Mother, Rome, Broadchurch, Little Fires Everywhere, Gilmore Girls, Line of Duty, The West Wing, Fleabag, Please Like Me

Dar pe primul loc va rămâne mereu 'The Wonder Years' (1988), un serial despre familie, prieteni și eterna fugă a timpului. Fiecare episod este o mică bijuterie, îndemnând la reflecție. Vi-l recomand cu drag. Are să vă uimească.

(Copyright)

Necazul cu cadourile

- Ce vrei de ziua ta?

- Ceva frumos. Dar să nu cheltuiești o grămadă de bani.

- Bine, îți fac un ceai.