Blondele ar trebui să poarte albastru

Cu siguranță că vă pricepeți la culori. În special, dacă sunteți femei. Ați învățat cu ușurință pe vremea când erați mici și vă jucați cu culori sau văzând combinațiile pe care le făceau mamele voastre, prietenele ei, mătușa faină sau oricare alt model pe care l-ați avut în viață.

Acum, să fiu sinceră, nu am preconcepții cu privire la culori. Din partea mea, totul este posibil și multe amestecuri pot fi făcute. Dar ce am sunt sezoane. Da, ați citit bine. Sezoane în care culorile își dispută supremația asupra hainelor din dulapul meu, iar uneori ajung să trăiască în bună pace unele cu celelalte. De pildă, am o veche poveste de dragoste cu culoarea verde-smarald și galben, chiar și cu roșu și portocaliu, dar mă găsesc în deosebit de strânsă legătură cu culoarea albastru.

Hai să vă explic! Pe când eram mică, eram blondă. O fetiță drăgălașă, cu păr creț (da, modestia m-a împins să scriu lucrurile acestea) care nu mai contenea din zâmbit. După o vreme, culoarea părului meu a suferit schimbări, devenind șaten închis. Însă tatăl meu m-a inclus mereu în lista doamnelor cu părul deschis la culoare. Și încă o mai face. 

Mi-amintesc vivid cum mi-a zis, pe când făceam cumpărături de haine și întâmpinasem problema culorilor, că blondele ar trebui să poarte albastru. Le vine mai bine. Pe atunci, eram la liceu, iar problema culorilor n-avea prea mare importanță. Dar, totuși, acele cuvinte mi-au rămas în memorie.

Ani și ani după această întâmplare, mi-am colorat părul blond. Era ceva la care visam de pe când aveam 19 sau 20 de ani și Shakira era la modă. Doar că nu am avut curajul să-mi deschid atât de mult culoarea părului. Totuși, temerea că mi-aș distruge părul a scăzut din intensitate și îmbunătățirile constante ale produselor de vopsire a părului mi-au dat curaj. 

Așa că, iată-mă aici, din nou, blondă. Port culori preferate, dar mă surprind adesea cumpărând haine albastre. Ultima achiziție fiind o geacă de iarnă de un albastru-regal, precum se zice.

Ei bine, trebuie să ne ascultăm părinții, nu-i așa?!

Blondele ar trebui să poarte albastru. Și, de fapt, de ce nu?!

Scopul suprem

Nu v-ați săturat să tot auziți vorbindu-se despre scopul suprem?! Nu v-ați săturat să tot auziți că scopul suprem ar fi unul sau altul, și acest fapt vă face să vă simțiți încolțiți?!

Citeam pe un banner la metro că scopul suprem ar fi fericirea. Sigur, sună foarte bine. Precum sună extraordinar de bine sfaturile pe care le tot primim de la diverși experți în mindfulness, fie autodeclarați sau nu. 

Doar că e cam dificil să le punem în practică; noi ăștia care ne trezim la ore fixe dimineața, cu program de 9 ore, la care se adaugă timpul de dus și întors de la birou.

Este, desigur, foarte simplu atunci când ai suficienți bani încât îți poți cumpăra timp (cineva te ajută cu organizarea: îți face cumpărăturile, îți curăță și repară casa, îți croiește plan personalizat de îngrijire și sănătate corp, îți curăță și calcă hainele etc.). 

Tocmai de aceea nu pot cumpăra vizualuri care vin de la diverși influenceri/ vedete care te sfătuiesc cum să te organizezi mai bine, cum să reduci stresul și să fii sănătos, iar în spatele lor (pe fundal) totul arată ca în reviste.

Viața nu este ca în reviste. Știu. Urmărim pe diverse canale de social media oameni a căror viață pare să fie așa. Dar nu e! Totul are și un revers. 

Constant, vedeți și pe la prieteni sau cunoștințe poze din case perfecte, vacanțe perfecte, haine perfecte… Totul trebuie să fie perfect. Altfel, nu ne satisface.

Nu sunt eu în măsură să vă dau sfaturi. Nu sunt nici expert în mindfulness, iar viața mea e departe de a fi perfectă. Și nici nu mi-o doresc. Am însă o problemă cu presiunea pe care ne-o punem și ne-o pun ceilalți. Nu există scop suprem. Existăm doar noi. Iar asta temporar. Și noi nu suntem perfecți și nici existența noastră nu poate fi.

Nu totul trebuie să aibă o finalitate de aur, dacă doriți. Important e să putem avea, cât se poate de bine, grijă de noi, de nevoile noastre și de cele ale celor pe care îi iubim. Dar și aici, prioritizând. 

Nu le putem face pe toate. Iar, din când în când, ar trebui să facem ceva pentru sufletul nostru, care să ne aducă starea de mulțumire cu sine, de fericire. 

Ca în momentele în care, dimineața, ne sună alarma la ora fixă să putem găsi sens în cine suntem și în eforturile pe care le depunem zilnic.

TARAPARA!

(veți înțelege dacă veți vedea filmul Diecisiete)