Diecisiete (Șaptesprezece) 2019

De mult n-am mai văzut o poveste așa de tandră despre relațiile de familie, în special cele dintre frați.
Șaptesprezece (Diecisiete, titlul original) este povestea unui băiat de 17 ani, aflat într-o școală de corecție. Un băiat inteligent, dar care nu înțelege rostul ironiilor, Hector leagă o prietenie aparte cu un câine de la adăpostul de câini, însă în momentul în care acesta este adoptat și nu-l mai poate vedea, decide să fugă din instituție și să-l găsească.

Pe lângă faptul că replicile din film vă vor face să râdeți așa de tare încât vi se vor cutremura pereții casei, veți fi la fel de înduioșați de cele prezentate. Recomand cu drag și căldură acest film. E musai!

Tarapara!
(filmul vă va desluși codul)

Poartă-ți plugul peste oasele morților – Olga Tokarczuk

Recunosc. Am așteptat cu înfrigurare să citesc această carte. Am abuzat de butonul refresh al site-ului editurii Polirom timp de aproape o lună, sperând să văd că mesajul ‘În curs de apariție’ se schimbă în ‘În stoc’.

De obicei, când îmi cumpăr o carte, o las nițel la dospit. Însă, cumva, de data aceasta n-am mai putut. Așa că am trecut rapid la citirea cărții.
Prezentat drept un roman polițist, la care se adaugă picanterii mistice, analize sociale, dar și un strop de umor, lectura nu m-a dezamăgit.

Facem cunoștință cu doamna Duszejko, personajul principal, în creierii nopții, luată cu asalt de vecinul ei, Sperietoare, care o anunță că Talpă Mare (un alt vecin) a murit.

Desigur, Sperietoare și Talpă Mare sunt porecle, cum de altfel au și restul personajelor prezentate în roman. Doamna Duszejko consideră că prenumele sau chiar numele de familie nu dau dreptate personalității sau aparenței fizice, ea însăși detestându-și prenumele.

Înșiruirea de morți (sau crime) continuă pe toată durata povestirii, însă treptat credința că animalele s-au răsculat, făcându-și dreptate, capătă proporții uriașe.

Monologuri (pentru că interlocutorii săi par să nu o asculte și nici nu prezintă interes de a interveni) ale doamnei Duszejko ne arată dragostea acesteia pentru animale, pentru justiția socială, pentru nevoia de libertate și exprimare, dar și sensibilitatea cu privire la valoarea vieții, în general.

Poate nu veți rezona întru totul cu cele spuse de această iubitoare a poeziei lui Blake, însă vă asigur că veți reflecta pe seama unora.

Pe când am început să citesc cartea, încă nu se anunțaseră câștigătorii Nobel pentru literatură, însă acum am aflat cu încântare că cel aferent anului 2018 i-a fost alocat Olgăi Tokarczuk. Ce bucurie! Privind din prisma analizei sociale prezentate în acest roman, mi-aș dori că acest roman să ajungă la cititori din toată lumea. Veți afla citind romanul de ce.

Țipătul

Da, impresia voastră este corectă. Este aici o referință la acel tablou pictat de Munch. L-am văzut astăzi pe viu, dacă doriți.

Un câine mare ciobănesc stă mereu de pază la intrarea unei firme, peste drum de casa mea. Îl știu, din vedere, de mai bine de doi ani, timp în care m-am convins că pe lângă fioros, câinele ăsta trebuie să fie și foarte dur și sprinten. Și așa a rămas în mintea mea de când l-am văzut prima dată.

Până în seara aceasta. Când, ușor ridicat de pe labele din față, țopăia de abia – de abia, încercând să se întoarcă pe o altă parte. Câinele acesta mare. Mare și fioros și puternic. Dar și sprinten.

Și aici a fost țipătul. Îmbătrânim. Cu toții. Se pare că nimeni nu are parte de vreo învoire. Nu știu care este ordinea, însă fiecare va ajunge mai puțin sprinten, mai puțin fioros, mai puțin ager. Fără excepție!

Oameni buni, ignorați grijile legate de azi sau ieri! Lăsați-le acolo unde v-au găsit și nu le cărați pe umerii voștri pretutindeni. Preocupați-vă doar de cele importante sufletelor voastre.

E greu. Știu că e greu. Grijile de la serviciu ne acaparează adesea. Serviciul este important pentru că el ne ajută să ne plătim facturile, să simțim că suntem importanți, că putem să ne dezvoltăm abilitățile și să ne însușim altele noi, că putem avea un țel comun cu alți oameni la fel de motivați ca noi, că învățăm constant ceva nou despre noi și domeniul care ne interesează, că ne simțim utili și că adesea rodul muncii noastre ne face să ne simțim atât de mândri încât plutim. Însă, indiferent de cât de pasionați ați fi de serviciul vostru, amintiți-vă că viața nu este făcută doar din muncă. Îndepliniți-vă cu sârg atribuțiile, însă nu uitați să trăiți!

Oamenii dragi sau membrii patrupezi ai familiilor voastre, ei sunt cei care vă vor binedispune când ziua a fost prea grea și nu găsiți sensul în nimic. Ceea ce îmi amintește de o vorbă foarte frumoasă cu privire la balanța lucru-familie – Aduceți tot ce e mai bun cu voi la muncă, iar resturile le duceți acasă?!

Și nu este în rândurile mele nicio urmă de pesimism. Așa e firea lucrurilor; așa este în fizică – nimic nu se pierde, totul se transformă. Nu vă grăbiți să vă întristați! Priviți în interiorul vostru, pe lângă voi și nu mai amânați.

Cursul acela de canto la care tot amâni să te înscrii? Sună azi. Vrei să înveți să înoți și să-ți învingi frica? Vrei mai mult timp pentru tine, dar ți-e teamă să ți-l iei pentru că ai părea egoist? Azi e ziua să faci ce tot ai amânat de mult. Nu mâine, nu poimâine, nu peste două luni când ‘vei avea mai mult timp pentru asta’.

Un țipăt tulbură liniștea pentru un moment, iar apoi efectul lui dispare. Aveți dreptate. Este nevoie de ceva care să prelungească starea de conștientizare a celor scrise mai sus. Transformați un obiect drept gardianul hotărârii voastre. Poate fi un mic muțunache pe care să-l puneți pe birou, o floare într-o glastră, o fotografie, o vedere, o cană. Voi decideți. Orice ar fi, acel obiect vă va sta aproape și vă va aminti constant că vă doriți mai mult, că încercați, că poate reușiți, iar de nu reușiți, insistați și asta este tot ce contează.

Care este amuleta mea? 

O brățară la mâna dreaptă cu un pandativ reprezentând copacul vieții. Știu care mi-s rădăcinile (responsabilitățile profesionale și personale) și le dau rod în ramurile care se ridică tot mai sus din tulpina groasă. 

Dar frunzele … frunzele care adie în vânt sunt visele mele, sunt dorințele mele, sunt aspirațiile mele. Unele îngălbenesc (ajung la maturitate) și cad la rădăcina copacului, existența lor fiind scurtă și fără o realizare concretă. 

Însă altele se lasă în bătaia vântului și plutesc mai departe, trăindu-și menirea uneori poate mai frumos decât mi-am propus. Iar, din când în când, apar înmugurite alte frunze noi care să-mi însuflețească dorințele de mai bine.