Un prieten de o altă nație cu a
mea mi-a spus odată că nu ar dori să lupte într-un război, că oamenii sunt la
fel indiferent de nație și că ar trebui, la nivel înalt să se facă eforturi ca
vieți omenești să nu mai fie puse în pericol și că ura dintre nații să fie
eradicată. Atât cât pot eu înțelege, privind în jur, eforturi ca acestea sunt
rare. Ba mai mult, discursurile pline de ură se întețesc și își găsesc mereu
ascultători și susținători. Ne place să găsim țapi ispășitori în rândul celor
pe care nu-i înțelegem și preferăm să-i marginalizăm pentru a ne pune pe noi la
adăpost.
Învățând din greșelile trecutului putem evita
ca tragediile să nu se mai repete. Dar pentru asta trebuie să vrem să ne
interesăm cu privire la trecut, trebuie să fim dispuși să acceptăm că nu le
știm pe toate pentru că suntem la ani distanță de trecut și știm noi mai bine.
Cartea “Ultimii martori” a Svetlanei Aleksievici nu este o carte pe care s-o iei în vacanță și s-o
citești în timp ce savurezi un cocktail. Cumva, are nevoie de un alt decor,
poate chiar de o altă stare de spirit. Însă citirea ei este esențială. Nu doar
pentru noi, ca indivizi, ci pentru întreaga umanitate. Mărturiile adulților
care în vremea celui de-al doilea război mondial erau copii sunt
cutremurătoare, dar relevante pentru adulții de astăzi care pot face eforturi
să nu se repete istoria.
O mărturie a unei femei mi-a impresionat
profund. Povestea că războiul a făcut-o să nu înțeleagă noțiunea de oameni
străini. Rămași orfani, ea și fratele ei au fost salvați și ajutați de străini
și toți erau ‘oameni de-ai noștri’.
Noțiunile de țară și popor se pierd în fața traumelor războiului
și transcend oricare hâde naționalisme.
Vă îndemn să citiți această carte și să vă învățați copiii să fie
toleranți și curioși cu privire la trecutul omenirii. Doar așa vom putea să le
oferim o lume mai bună, pe care s-o moștenească.
