O campanie frumoasă își oglindește chipul pe meleagurile noastre. O campanie care are în centrul ei educația. Am fost invitată și am răspuns cu multă mândrie invitației.
M-am tot gândit dacă să scriu din perspectiva unui profesor (dat fiind că la un moment dat m-am mândrit și eu cu apelativul doamna - profesorii știu de ce), dar am ales să scriu din perspectiva unui elev. Cu toții am fost la un moment dat elevi și înțelegem mai bine decât oricine anumite probleme ale educației. Mai ales pentru că acum avem ocazia să le privim și dintr-alte unghiuri.
Mă număr printre aceia care consideră că experiența trăită formează părerea.
Iar părerea mea o găsiți mai jos:
Copil fiind, nu înțelegi de ce ține atât de mult lumea la scrisul citeț. Dacă ești ambițios, încerci și încerci până când reușești să obții ceva de Doamne-ajută. De nu, rămâi cu gustul amar că nu te-ai ridicat la standardele așteptate. Încerci să pătrunzi misterul rotunzimii literei a, dar ceva îți scapă. E drept, litera scrisă de tine e ușor colțuroasă, prezintă iregularități și, pe alocuri, ștersături. Dar se înțelege. Am înțeles-o eu, a înțeles-o mama și a înțeles-o și colegul de bancă, Mircea.
Mircea e apreciat. El posedă acel scris citeț. Dar e mai dificil cu cifrele. Sigur, le poate scrie, dar îi este mai greu să le calculeze. Am încercat să-i explic cum calculez eu, dar se vedea clar pe fața lui că nu mă înțelege. Hm, oare abilitatea de a face calcule este precum scrisul citeț?! Cine posedă o asemenea abilitate se mândrește cu ea; și cine nu, se ascunde cât poate, încercând să nu fie descoperit prea curând?!
Eu sunt Ana. Eu le posed pe amândouă. Scriu citeț și sunt maestră la făcut calcule. Mai greu e cu păstrarea liniștii. Îmi place să vorbesc. De fapt, am aflat asta de curând, de la o prietenă. Dar vorbitul mă calmează și mă ajută să mă concentrez. Când e liniște în clasă, iar noi avem de scris sau de calculat, mă trezesc admonestată. Vă vine să credeți că nici măcar nu realizez când încep să vorbesc?! Se întâmplă, cumva, fără mine. La fel cum i se întâmplă Mirunei când încearcă să scrie citeț. Scoate limba. I-am spus că nu e frumos să scoți limba. Chiar dacă, teoretic, nu încalci nicio regulă de bună purtare. E urât să scoți limba la cineva. Caietul sigur nu se supără. Cum să se supere?! Bine, poate se supără când îl pătează cu cerneală.
Cerneala e albastră. De fapt, există și roșie și neagră, dar noi, elevii, avem voie s-o folosim doar pe cea albastră. Uneori, această regulă impusă, ne face să ne răzvrătim. Iar în acele momente, facem rost de cerneală roșie și scriem pe ultimele foi din caiet. Cei mai curajoși dintre noi păstrează acele foi. Și ce dacă profesorii sau părinții descoperă că am scris cu altă cerneală?! Am vrut și noi să vedem cum e să scrii cu cerneala unui om mare. Am vrut să ne simțim și noi oameni mari. N-a durat mult, dar ne-a plăcut. Noi, elevii, considerăm că nu e o greșeală atât de mare, să vrei să scrii ca un adult. Scriind ca un adult poate că și propunerile noastre ar fi luate mult mai în serios. Poate chiar și încurajate. Noi, elevii, suntem harnici și vrem să învățăm. Și vă scriem acum cu cerneală roșie, să ne puteți lua în serios: suntem diferiți, iar diferențele dintre noi nu trebuie folosite pentru a ne pune mereu în relație de competiție unul față de celălalt. Poate ne încurajați să obținem rezultate din plăcere și nu pentru că „Maria are un scris mult mai citeț ca al tău”. Acest lucru nu ne place. Am semnat cu roșu. Noi, elevii.
