Ludmila Ulițkaia se întoarce

Din nou pe blogul lui Vlad.

Am descoperit scriitura Ludmilei Ulițkaia din pură întâmplare. Fericită, aș adăuga. În primăvara acestui an, mi-a fost dat să prind între mâini colecția de scurte povestiri, Fetițele. Rude sărmane. Mi-a plăcut foarte mult și am recomandat-o ca atare pe blog. 

Acum ceva timp, la Garantat 100% a fost invitată chiar Ludmila Ulițkaia. Un interviu de o rară frumusețe, pe care vă invit să-l vizionați aici. Trebuia să citesc noul roman, apărut la editura Humanitas sub numele de Imago. O adăugire - numele original al romanului (așa cum a fost publicat în rusește) este Cortul verde.

Acțiunea romanului ne este prezentată ușor, în scurte capitole (poate e și asta o metodă de a nu plictisi cititorul și de-al motiva să continue să citească în ciuda consistenței paginilor; am mai remarcat asta și la un alt scriitor apreciat; mai tânăr, ce-i drept – Joël Dicker), precum decojirea foiță cu foiță a unei cepe. Parcurgând fiecare foiță în parte, vezi relatările de dinainte dintr-un alt punct de vedere. Găsesc că acest lucru este făcut cu mare măestrie, dându-le cititorilor posibilitatea de a se simți omniscienți, cam în același timp cu scriitoarea, care face din când în când scurte adnotări cu privire la viitoare întâmplări.

Romanul Imago prezintă povestea prieteniei a trei băieți, plecând de la școală și până târziu în viață. Încrengături familiale, probleme școlare, vise întru viitor, probleme adolescentine, profesori-mentori, mediul didactic, viața profesională, viața personală, toate sunt dominate de un singur lucru – pumnul de fier al comunismului. Din fericire, pumnul e pus în antiteză. Cu idealuri de tot felul. Și din cele două pornesc fire care se luptă, se atrag, conviețuiesc și trăiesc să spună povestea mai departe. 

Cei trei veseli năpârstoci de Vlad Mușatescu

Fragment din capitolul "Toată lumea face ... jogging!"

Toată lumea face ... jogging!

Dealtfel, aveam și motive. Multiple.

În primul rând, pentru că joggingul reprezenta un sport de ultimă oră, inventat de americani, de întreținere a condiției fizice prin alergări de mare viteză.

În ce mă privește, ultima mea cursă de alergări (în forcing) la care participasem avusese loc acum vreo treizeci și ceva de ani, când mă fugăriseră doi dulăi ciobănești.

Al doilea motiv, destul de serios, a fost faptul că, spre crăpatul de ziuă, când dădeam și eu să ațipesc, s-a apucat să latre o javră de câine. Tocmai la ușa apartamentului. La început, am crezut că visez. Însă când bestia și-a intensificat chelălăitul, am constatat că era vorba de realitatea cea mai crudă.

Când am deschis ușa, destul de curajos totuși, m-am pomenit atacat de zăvodul ce-și dezlănțuise recitalul de lătrături. Era nea Mișu-Falconetti, câinele familiei Jimbla. Însoțit de Tilică Boieru. Mișu mi s-a zvârlit în brațe, executând un salt ca la circ, și-a purces să mă lingă, extrem de încântat. L-am înțeles. Fiindcă, la culcare, având fața crăpată de soare, o unsesem din belșug cu un pumn de cremă Nivea. De unde să-mi treacă mie prin cap că era și comestibilă?

...................................................................................................................."